A fost odata…

Era un sat de pescari intre Eforie Sud (numita intr-un timp de comunisti Vasile Roaita) si Mangalia. Nu era curent electric, nu era tabara de studenti si nu naufragiase inca vasul grecesc plin cu portocale EVANGHELIA, – cea care avea sa devina un fel de brand local: Epava. Era doar un sat in care mergeam in vacanta la mare. Intr-o vreme satul s-a numit Libertatea si aparea si pe gara acest nume dar nu l-a folosit nimeni niciodata si autoritatile de-atunci au permis revenirea la numele firesc, dupa vreo doi ani, cred.

Gara cea noua nu exista, acolo, pe locul fostului complex comercial de azi era o ghereta de numai 1,5mp in care pescarii de la cherhana aduceau peste si-l vindeau turistilor: calcan, scrumbii, hamsie. La acea ghereta din lemn vopsita cu var se termina satul. Mai departe, peste camp se vedeau casele de la Schitu. Noi prindeam guvizi cu un bat, o sfoara pescareasca si un ac mare. Puneam carnea unei scoici mici in ac, intram in apa pana la brau si tineam undita cu mana usor flexata ca sa simtim cand trage. Nu foloseam pluta ca pe mare nu functioneaza. Cand simteam ca se agata trageam si roteam in acelasi timp undita deasupra capului. Insiram guvizii pe o sarma prinsa de slip (ca sa stea in apa). In vreo patrzeci de minute luai cam zece- doisprezece bucati. Ne feream de un alt peste asemanator care are insa doi tepi veninosi pe spate. Pe acestia ii duceam in undita la mal si-i scoatem acul cu mare grija. Nu-i mancam. Cand m-am facut mai mare chiar am vandut guvizi pe plaja: 10 lei siragul, asa mergea piata. Am vandut si porumb fiert. Pe acesta il duceam pe plaja in galeti emailate. La afacerea asta eram in asociere cu baiatul gazdei.

Ca sa dai telefon acasa trebuia sa mergi pe la jumatatea strazii principale undeva pe dreapta cand veneai de la gara, cam intre cele doua stradute care coboara spre mare. Era o cladire veche si o “centralista” iti facea cu greu legatura cu cei de-acasa rostind nazal, interminabil: “Eforie, Eforie, m-auzi? Da-mi Bucurestiu”! Eforie…!” Daca aveai noroc centralista te anunta cu vocea ei penetranta: “Bucuresti, cabina 3!” Intrai in cabina mica din lemn lacuit maron inchis si cu miros specific si ridicai receptorul de ebonita de pe furca. Aparatul respectiv nu avea disc. Vorbeai trei minute chinuindu-te sa comprimi ce aveai de spus. Daca se intrerupea convorbirea scoteai capul pe usa si-i spuneai centralistei. Ea muta niste “fişe” si incerca o alta linie, poate mai libera. Toata zona pentru public avea vreo 18mp, o tejghea in spatele careia era centralista, trei cabine si o banca de interior.

Echipamentele erau montate intr-o camera unei cladiri vechi care tinea loc si de Camin Cultural. Cateodata venea cineva de la Constanta si priecta filme. Biletul costa 1,5 lei. Stateam pe banci de lemn ca acelea de prin curtile oamenilor. Aveai voie sa-ti aduci scaun de acasa daca te lasa gazda sa iei vreunul si aveai voie sa mananci seminte si sa scuipi pe jos. Cinematograful improvizat era plin de copiii localnicilor si de cei ai turistilor. Era o galagie de nedescris si nu intelegeai nimic din film dar ne placea ca stateam pe intuneric si ne puteam manifesta zgomotos. Distractia era la inceput cand operatorul trebuia sa potriveasca imaginea in dreptunghiul ecranului facut din lenjerie de pat. Nu nimerea intotdeauna din prima si noi tipam incontinuu: “mai sus, mai jos, mai la drepta…”Filmul se intrerupea des, ori se rupea si dura pana-l monta iar in aparatul de protectie sau trebuia sa schimbe rola. Aparatul de proiectie facea zgomot si uneori se ardeau sigurantele. Caminul Cultural era singurul loc unde era curent electric.

Langa Posta era o biserica in care erau adusi cei care se innecau. Nu stiu de ce nu functiona biserica propriu-zisa, se intamplase ceva acolo si nu se mai oficiau slujbe decat pentru innecati. Mai tarziu a fost demolata. Despre asta nu stiu foarte multe dar tin minte ca parintii ne spuneau sa nu ne ducem acolo.

Alimentara din centrul satului exista si atunci si era plina de conserve. De-acolo luam paine. Gazdele ne dadeau voie sa gatim la aragazul lor dar contribuiam la costurile de umplut butelia. Stiam cu o zi inainte ca se duce barbatul sau unul dintre copiii gazdei sa astepte in capul satului masina cu butelii si pentru acea zi ne pregateam sa mancam hrana rece. Masina cu butelii venea sau nu in ziua cu pricina. Oalele cu mancare le tineam in beci unde era foarte racoare si pentru mine, fascinant pentru ca trebuia sa cobor pe o scara din lemn care se misca ingrozitor de tare. Legume luam din gradina gazdei contra-cost si le mancam intotdeauna prospete. Faceam niste salate delicioase. Nu se auzise inca de ingrasaminte chimice si de E-uri.

La venire, in gara cea veche, ne astepta un nene cu o caruta foarte mica la care era inhamat un magarus. Ne lua bagajele si ne ducea la gazda. Inainte cu o zi sa plecam il anuntam si el venea sa ne duca la gara. Pe mine ma fascinau aceste scurte drumuri cu caruta cea mica (numai eu aveam voie sa stau sus pe bagaje) si uitam complet de cele sapte ore petrecute in personalul de Mangalia.

Plaja era curata si foarte mare in comparatie cu cea de azi. Nisipul era mare, curat si nu-l lua vantul. Ca o idee despre cat de lata era plaja trebuie sa spun ca bunker-ele din dreptul cherhanalei care acum sun prabusite in mare erau la cateva zeci de metri pe uscat, dincolo de linia falezei. Pe vremea aceea intram in ele si priveam rarele vapoare prin gurile de tragere. Pe plaja nu era lume multa si nu se aruncau gunoaie. Nici un prea aveai ce ca un existau P.E.T.-uri si multimea de ambalaje fosnitoare de azi. Ca gustare ne luam la noi, oua fierte tare, paine, rosii, castravete. Apa o luam intr-o sticla de 1 kg. O umpleam din fantana dimineata si ne ajungea pana la pranz. Apa marii era curata si delfinii veneau pana aproape de tarm. Erau mereu inotatori care se duceau in prejma lor. Erau foarte multi si se jucau ore intregi. Noi priveam parca hipnotizati. An dupa an au fost tot mai putini pana au disparut.

Undeva in dreapta, intre cherhana si prima straduta care coboara spre mare, era zona in care stateau nudistii la plaja. Era un simulacru de gard de vreo trei rame din plasa ca cea de la gardul scolii si-atat. Se facea nudism in familie si erau mai multi oameni acolo decat la cei cu slipuri. Distractia era ca acestia se perpeleau la soare chiar sub zona in care, sus pe faleza, era o unitate de graniceri. Saracii militari… ! Acum faleza este doar un damb de pamant rosietic cu o alee asfaltata si multe cladiri. Cateodata venea un sculptor acolo si cioplea in malul falezei chipuri ciudate foarte mari. Rezistau o vreme si ne fotografiam in preajma lor cu un aparat vechi cu burduf. Dupa cherhana si in partea opusa unde ulterior s-a contruit Hotelul Forum erau zone de stanca si valurile ridicau spuma cativa metri cand se spargeau cu forta de maluri. Traversam cu grija pe-acolo si ajungeam pe plaja de la Tuzala sau, in partea opusa, pe plaja din Schitu.

Seara o petreceam de regula prin curte dupa ce faceam o plimbare pe faleza sau mergeam sa telefonam acasa. Cand se intuneca nu prea mai puteai sa stai pe malul marii pentru ca era bezna si pentru ca te goneau granicerii spunand ca nu este voie pentru ca este zona de frontiera. In curte era foarte placut, se canta la chitara, se radea mult, se jucau carti si se beau “vin infundat” (adica cu dop nu varsat) de Murfatlar sau “vin de tara” de la gazda. Totul la lumina lampilor cu gaz. Cazarea costa 10 lei pe noapte. Prea tarziu nu puteam sa stam pentru ca se respectau orele de odihna. Si la pranz se respectau orele de somn ale celor care voiau sa se odihneaca dupa o jumatate de zi de stat la soare si de scaldat. Cand intram in camerele de chirpici cu tavanele foarte joase ni se facea brusc somn. Peretii miroseau a pamant si erau varuiti si impodobiti fie cu foto-portrete colorate manual ale gazdelor fie cu broderii inramate, un fel de goblenuri cu ochiuri foarte mari. Era asa de liniste incat auzeam marea. Sunetul ritmic al valurilor imi inchideau orice legatura cu alte ganduri. Dormeam bustean stiind ca marea va fi acolo si maine.

Din acea imagine a mai ramas acum doar cantecul marii. Ma plimb pe linia tarmului cu picioarele pe nisipul ud acolo unde valurile imi canta aceaiasi melodie veche. Cred ca fiecare celula a corpului meu o recunoaste, cred ca mi s-a inscris in codul genetic. Daca ce spun Invataturile vechi este adevarat atunci acest cantec este ceea ce vreau sa iau cu mine din aceasta viata.